„Dacă Dumnezeu dorește să fii învățător, îți trimite elevi. Dacă Dumnezeu dorește să fii doctor, îți trimite pacienți. Dacă Dumnezeu dorește să fii psihoterapeut, îți trimite povești.”
Adaptare după Anthony de Mello
Unul din instrumentele importante folosite în psihoterapie este metafora. Bine aleasă sau corect construită, ea se transformă într-o puternică unealtă a schimbării. Forța metaforei are mai multe explicații: în primul rând, ea se adresează cu preponderență emisferei drepte, știindu-se deja că logica emisferei stângi nu ne poate schimba; având în vedere că emisfera dreaptă este mult mai implicată decât cea stângă în medierea proceselor emoţionale şi imagistice, s-ar putea afirma că simptomele sunt procesate de funcţii cerebrale aparţinând emisferei drepte. Dacă simptomele sunt expresii ale limbajului emisferei drepte, utilizarea limbajului metaforic devine un mod de a comunica direct cu aceasta în propriul său limbaj; în al doilea rând, ea ocolește mecanismele de rezistență ale subiectului: terapeutul nu cere clientului său să facă ceva anume, ci pur și simplu îi spune o poveste. Nici o confruntare directă nu are loc cu terapeutul. Din această cauză basmul nu ajunge să fie un trigger pentru declanşarea rezistenţei la terapie. El contribuie la dezvoltarea unei noi atitudini faţă de starea patogenă. Mai mult decât atât, cu cât rezistența subiectului este mai mare, cu atât apelul la metaforă este mai indicat. Trebuie avut grijă ca metafora să nu fie prea transparentă, deoarece acest lucru ar însemna o punere la îndoială a capacităților intelectuale ale clientului, acesta putând să se simtă lezat; iar în al treilea rând, se adresează simultan minții conștiente și celei inconștiente, înțelegerea mesajului la nivel inconștient determinând schimbarea comportamentului, fără ca pacientul să-și propună deliberat acest lucru, apărând adesea fără ca acesta să-și dea seama.
Un mare avantaj al metaforei este faptul că poate fi folosită la orice categorie de vârstă iar, pe de altă parte, are efect în tratarea unor probleme variate, de la probleme relaționale, afective, emoșionale, până la probleme de muncă. Metafora intră în scenă atunci când celelalte tehnici de comunicare directă au eșuat, atunci când atacul frontal al problemei nu a produs nici un rezultat. Povestea este extrem de utilă ca instrument de cunoaștere, atât pentru terapeut, cât si pentru pacient. În plus, însuși faptul de a da o reprezentare simbolică a propriei situații are un efect terapeutic imediat, întrucât facilitează accesul conștiinței la procese profunde, determinând înțelegerea și gestionarea lor.
Basmul terapeutic îndeplineşte câteva funcții importante: funcţia de „oglindă” pe care se proiectează trebuinţele emoţionale ale pacientului. Imaginea din oglindă separă, distanţează pacientul de conflict şi de experienţa sa de viaţă, acesta putând să observe acum din alt unghi, mai obiectiv, situația sa. Funcţia de model relevă existenţa soluţiilor posibile la problema cu care se confruntă. Funcţia de mediator între pacient și terapeut, pe de-o parte (creând o realitate psihologică comună, aparținând atât terapeutului, care o creează, cât și pacientului, care îi dă un anume sens), între conflictul pacientului și soluțiile la acesta, pe de altă parte. Funcția de resemnificare, ce se referă la faptul că povestea oferă clientului o nouă grilă de lectură a realității, ce face posibilă schimbarea. Nu în ultimul rând, funcția regresivă, ce se referă la întoarcerea în timp, la vârsta copilăriei, vârsta basmelor. Este vorba de intrarea într-o lume a poveștilor, în care totul este posibil și în care copilul poate măsura cu o altă unitate de măsură tot ce s-a întâmplat. Iată o modalitate de introducere în poveste, care prin ea însăși activează regresia: “Și-am să-ți spun acum o poveste, dar nu ție, ci băiețelului/fetiței din tine, care înțelege foarte bine tâlcul ascuns al poveștilor, și-ți va spune și ție, adultului care-ai devenit, într-una din zilele următoare, ceva în legătură cu problemele cu care te confrunți în prezent”(adaptare după Ion Dafinoiu).
Iată câteva caracteristici ale metaforei: povestea terapeutică iluminează, ea adresându-se, așa cum am mai spus, intuiţiei şi fanteziei, nu raţiunii şi nici logicii. Introducând iraţionalul, basmul terapeutic lărgeşte spaţiul interior al pacientului. Această extindere permite depășirea poziţiei iniţiale, liniaritatea gândirii logice (care nu conduce la rezolvarea conflictului) şi aruncă asupra stării patogene o lumină nouă. Comparativ cu realitatea, basmul reprezintă o lecţie de viaţă care sparge vechiul tipar al conflictului, aparent de nerezolvat, cu care era familiarizat pacientul. Pe de altă parte, prin intermediul mesajului terapeutic cele mai amare lecţii de viaţă sunt uşor îndulcite afectiv. Adaosul de fantezie, de intuiţie, permite descoperirea şi rezolvarea unor conflicte, din cauză că basmul cu mesaj terapeutic este un vehicol foarte potrivit pentru modele comportamentale şi valori morale. Pacientul absoarbe mesajul terapeutic, îl încorporează propriilor sale gânduri. În altă direcție, schimbarea de poziţie îi este doar sugerată iar mesajul terapeutic nu este impus printr-o concluzie morală finală, acesta ajungând să fie identificat de pacient. Ambiguitatea metaforei favorizează inclusiv efectul întârziat şi face ca mesajul terapeutic să poată fi reactivat în alte situaţii, fără ca dependenţa faţă de terapeut să crească.
Atunci când decidem să folosim o metaforă în procesul terapeutic, fie alegem o metaforă deja existentă, fie modificăm una dintre aceste povești, astfel încât să se potrivească pacientului, fie dezvoltăm noi înșine o metaforă pentru clientul nostru. Există mai multe modele de construire a metaforelor. Dintre acestea aleg să mă opresc asupra modelului prezentat de David Gordon. După Gordon, există patru momente în conceperea și livrarea unei metafore:
- Terapeutul înțelege corect problema și evidențiază faptul că soluția se află în domeniul clientului, acesta înțelegând că rezolvarea poate fi atinsă fără condiții exterioare lui.
- Metafora va fi concepută după principiul izomorfismului, ea exprimând, într-o manieră analogică, situația pacientului. Izomorfismul vizează mai degrabă relația dintre personaje (spre exemplu, relația dintre membri unei familii poate fi reprezentată astfel: familia este echipajul unui vapor, tatăl fiind căpitanul, mama secundul, iar fiul matelotul, fiecare jucând un rol specific. La un moment dat o furtună-conflictul-amenință corabia, iar felul în care echipajul reușește să o depășească, fără ca vaporul să se scufunde – adică să rezolve conflictul-depinde de intervenția tuturor membrilor de pe vas. Membri familiei înțeleg că sunt toți în aceeași barcă).
- În construcția finalului poveștii, terapeutul sugerează soluția într-o manieră inconștientă, iar aceasta va fi transferată de client în situația reală. Sfârșitul poveștii conține două elemente: scopul și strategia. Scopul trebuie formulat în domeniul controlat de client, în timp ce strategia are la bază o bună înțelegere a situației, astfel încât ajutăm pacientul să construiască un pod între problema sa și soluții. Deseori pacienții intuiesc care este soluția, dar rămân blocați în detalii, pierzând din vedere ansamblul. Rolul metaforei este tocmai acela de a-l face pe pacient să vadă situația în care se află în ansamblul său.
- Modul în care terapeutul povestește metafora trebuie să respecte câteva reguli, pentru ca aceasta sa fie cu adevărat eficientă: prima regulă se referă la absența indicilor de relație: lipsa specificității îl determină pe client să-și răspundă singur la întrebările ce și le pune, să-și dea propriile răspunsuri; cea de-a doua este utilizarea unor verbe nespecifice: cu cât folosim mai puține complemente, cu atât pacientul își proiectează propriul fel de a realiza acțiunea (exemplu: și după multe încercări, ajunse unde și-a propus); a treia regulă presupune utilizarea nominalizărilor, a substantivizărilor verbelor, pe care clientul urmează să le completeze cu propria lui experiență (exemplu: înloc de a gândi-gânduri, înloc de a aștepta-așteptări, înloc de a spera-speranțe). Cea de-a treia regulă presupune utilizarea sublinierilor unor idei sau cuvinte: nu tot ce îi spunem pacientului e important, de aceea prin intonație, accent, gesturi, atingeri, pauze îi subliniem mesajele importante. De asemenea, e recomandat să inserăm în textul poveștii numele pacientului.
La toate cele expuse mai sus, putem adăuga o recomandare pe care o face Jaques Antoine Malarevitz, aceea de a lua în considerare stilul lingvistic preferat de persoana căreia ne adresăm, sistemul reprezentațional predominant al acesteia. Există trei sisteme de reprezentare principale: vizual, auditiv și kinestezic. Unii dintre noi preferă să proceseze informații predominant utilizând canalul senzorial vizual, alții îl preferă pe cel auditiv, iar alții pe cel kinestezic. Celelalte două canale senzoriale, mirosul (olfacția) și gustul (canalul gustativ ) sunt rar canalele favorite. Fiecare dintre noi folosește toate aceste sisteme de reprezentare, dar, de cele mai multe ori, favorizăm unul dintre ele. Odată ce este clar care este canalul preferat de client, terapeutul îl poate utiliza pentru o comunicare mai eficientă cu clientul său . Cum putem determina care este limba preferată de o persoană? Cel mai simplu mod este acela de a asculta persoana atunci când vorbește. Unii spun: “ce-i în mână, nu-i minciună”, alții “am văzut cu ochii mei” sau “am auzit cu urechile mele”, în timp ce alții spun “nu-mi miroase a bine”. După ce a aflat canalul senzorial preferat al clientului, pentru un efect maxim al poveștii, sarcina terapeutului este de a selecta și construi metafore care îl vizează predominant.
Ca să fie eficient în aplicarea tehnicii basmului cu mesaj vindecător, terapeutul trebuie să aibă câteva calităţi: să fie în mod echilibrat creativ, intuitiv, cu o
capacitate empatică excelentă, să descopere şi să simtă farmecul basmului, să se
centreze pe pacient, să fie un bun observator al realităţii şi să nu se grăbească.
Pentru ca mesajul metaforic să producă efecte, este necesară parcurgerea a trei momente importante: nivelul 1, ce este stadiul semnificațiilor exterioare (exemplu: X și Y se despart), nivelul 2, mai profund, în care semnificațiile exterioare ale poveștii activează o structură mai profundă de înțelesuri, relevată într-o manieră indirectă ascultătorului (despărțirile sunt triste), nivelul 3, și mai profund, relevant într-o manieră directă ascultătorului (am fost trist la moartea tatălui meu). Acest proces prin care metafora provoacă o căutare inconștientă profundă în interiorul ascultătorului, de numește căutare transderivațională. Dacă această căutare se sfârșește cu experiențe semnificative, atunci metafora produce efect.
Un procedeu important în construirea metaforelor îl reprezintă resemnificarea, capacitatea metaforei de a propune o nouă lectură a realității: ceea ce se schimbă nu sunt faptele, ci imaginea clienților despre acestea. Iată câteva exemple de recadrări, prezentate de Ion Dafinoiu: “anxietatea reprezintă o teamă foarte puternică în raport cu un pericol imaginat, cu alte cuvinte este expresia utilizării inadecvate a unei resurse, care este imaginația și nicidecum nu este o vulnerabilitate”; “depresia este, deseori, expresia unor meditații dramatice asupra unor întrebări fundamentale: cine sunt?, cât valorez?, de ce m-am născut?, încotro mă îndrept, de ce trebuie să mor?, iar ceea ce avem de făcut este, nu atât să ne concentrăm la ceea ce simțim, cât mai degrabă la răspunsurile care ne vin în minte; alteori, depresia este o meditație dramatică asupra propriilor limite, însă, meditând asupra limitelor, ajungem să identificăm mai bine resursele, să ne dăm seama să facem distincția între lucrurile care sunt în puterea noastră și cele care nu sunt în puterea noastră. Pentru că e firesc să fie lucruri pe care le putem face și lucruri pe care nu le putem face.”
Unul dintre pionierii utilizării metaforelor a fost Milton Erickson, un specialist al ceea ce ulterior s-a numit comunicarea pe două niveluri, conştient-inconştient. Cu alte cuvinte, în timp ce conştientul este ocupat cu prelucrarea mesajului (în forma conceptelor, ideilor, poveştilor, imaginilor), un alt mesaj poate fi strecurat în inconştient folosind implicaţiile, analogiile. Mesajul metaforic activează asociaţiile inconştiente ce întrerup vechiul răspuns comportamental prin generarea de noi înţelesuri care, la rândul lor, produc noi răspunsuri comportamentale. Se iniţiază astfel, un proces circular autogenerativ care construieşte schimbarea terapeutică într-un ritm propriu fiecărui pacient. Erickson îşi începea deseori terapiile prin poveşti ce evidenţiau capacităţile de învăţare ale fiinţei umane, fapt ce facilita atât stabilirea unei bune relaţii terapeutice, cât şi sublinierea unor mesaje pozitive. Este, într-adevăr, dificil să refuzi ideea conform căreia am început să învăţăm de când ne-am născut, deşi acest lucru nu a fost întotdeauna uşor. Întrucât ,,am învăţat să învăţăm” de când ne-am născut, suntem capabili să învăţăm până la sfârşitul vieţii noastre, chiar dacă începutul fiecărei învăţări este mai dificil. Dezvoltând această temă, terapeutul induce idei pozitive privind evoluţia terapiei.
Deseori, Erickson ,,pregătea terenul” povestind poveşti fără raport direct cu problema pacientului, ori, pur şi simplu, spunând poveşti complet absurde, care aveau ca scop destabilizarea sau dezorganizarea conştientului. El repeta fraze precum: ,,Există lucruri pe care le ştiţi, dar nu ştiţi că le ştiţi. Când veţi ştii ceea ce nu ştiţi, atunci vă veţi schimba.” Acest tip de formulare misterioasă provoacă pacientul să caute în el însuşi resursele necesare schimbării aşteptate. Așa cum am precizat și mai sus, cu cât rezistenţele pacientului sunt mai intense, cu atât apelul la metafore este mai ridicat. Pentru a ilustra această idee putem cita cazul unei femei frigide, speriată de orice conversaţie asupra sexualităţii şi care i-a solicitat ajutorul lui Milton Erickson. Acesta, fără să o întrebe amănuntele problemei sale sexuale, a provocat-o să-i povestească în cele mai mici detalii felul în care proceda pentru a-şi dezgheţa frigiderul.
În mod frecvent la Erickson, abordarea metaforică a simptomului lua forma prescripţiilor metaforice, simbolice, însoţite de ritualuri. Astfel, unei femei obeze, acesta i-a cerut să poarte în fiecare zi în geantă o piatră de 3 kg. Arderea, distrugerea, îngroparea sunt acţiuni care fac deseori parte din prescripţiile simbolice, din cele de doliu în special – indiferent de ce tip de doliu este vorba. Doliul nu se referă în mod necesar la pierderea unei persoane iubite, ci la orice pierdere în general, precum pierderea unui obiect, faptul că un proiect a devenit nerealizabil, etc. Tot aici mă opresc pentru a exemplifica un ritual metaforic utilizat, de această dată, de Ion Dafinoiu, în tratarea depresiei: “până data viitoare vă rog să faceți de trei ori următorul ritual: luați o bucată de hârtie, pe care o mototoliți, o puneți pe o farfurie, îi dați foc, vă uitați cum arde și dispare complet, apoi mergeți la fereastră și suflați cenușa în vânt. O să vă rog să fiți foarte atent la ceea ce simțiți și gândiți, deoarece despre aceste lucruri vom discuta în ședința următoare.” Același autor vorbește despre utilizarea ritualurilor metaforice și în alte patologii. Spre exemplu în cazul anxietății la copii, acesta recomandă desenul, apoi arderea fricilor, activitate urmată de o recompensă. O altă modalitate metaforică de abordare a anxietății o reprezintă ruperea în bucăți de către copil a desenului care reprezintă frica, punerea acestora într-o pungă ce rămâne la terapeut, astfel încât copilul pleacă fără frică acasă. Refuzul copilului de a se confrunta cu diferite aspecte ale realității poate fi abordat metaforic astfel: “te rog să scrii pe această foaie toate lucrurile pe care nu le poți face singur, după care te duci cu mama în parcul din spatele blocului, cauți un loc ferit, sapi o groapă și îl îngropi acolo pe nu pot.” Deseori, în terapia copiilor, personajele poveștilor pot fi animale, eroi, zâne, care vin în ajutorul eroului principal.
Revenind la Erikson, ceea ce îl deosebeşte pe acesta de alţi terapeuţi este faptul că se abţine să interpreteze pacientului semnificaţiile metaforelor utilizate. Consecvent principiilor enunţate mai sus, Erickson consideră că nu este nevoie să ,,traducă” comunicarea, inconştientă într-o formă conştientă. Dacă pacientul adresează întrebări legate de poveste, cel mai indicat este să îl întrebăm ce crede el, pentru că importante cu adevărat sunt răspunsurile proprii ale subiectului. Cel mai important lucru este că pacientul are capacitatea internă de a se expune acestui mesaj, de a-1 înţelege în ritmul său propriu şi în acelaşi timp este incapabil să reziste influenţei pe care mesajul o are asupra lui.
Dacă pacientul comunică într-o formă metaforică, Erickson răspunde în acelaşi registru. Utilizând poveştile, acţiunea interpersonală şi prescripţiile, el lucrează în cadrul oferit de metaforă pentru a provoca o schimbare, evitând transformarea mesajului ori a acţiunii metaforice într-un discurs raţional, conştient, fapt ce ar putea dăuna rapidităţii şi profunzimii schimbării. Comentând acest fapt, Haley nota: ,,În general, interpretările operate asupra comunicărilor inconştientului sunt în mod absurd reducţioniste, cum ar fi şi faptul de a rezuma o piesă de Shakespeare într-o singură frază”.
Metafora este, deci, o puternică unealtă a schimbării, una dintre cele mai puternice dintre toate tehnicile terapeutice existente. Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere câteva aspecte: ea nu este un panaceu universal, în puţine cazuri este suficient ca mijloc de rezolvare terapeutică Poate, şi se recomandă, să fie asociată cu alte tehnici. Pentru ca basmul cu mesaj terapeutic să devină totuşi un punct central al efortului de vindecare, este absolut necesar să fie folosit la timpul potrivit şi în forma (varianta) potrivită. Adică trebuie să ținem cont că fiecare pacient înțelege din metafora administrată ceea ce este pregătit să înțeleagă în momentul respectiv al existenței sale. Pe de altă parte, trebuie să evităm încărcarea listei de metafore într-o singură ședință. Trebuie semnalizat și faptul că atunci când pacientul se află în plin eveniment traumatizant, metaforele terapeutice sunt ineficiente.
Însă, dincolo de orice, imaginarul constituie un minunat teren de experimentare, nelimitat si sigur, a posibilelor soluții la probleme. La nivelul imaginarului, se pot inventa și supune la încercări parcursuri infinite, ce pot fi urmate până la ultimele lor consecințe, în căutarea unor modalități cât mai adecvate de a gestiona dificultățile, fără pericolele pe care le-ar comporta experimentul real.
Bibliografie:
Dafinoiu, I., Varga, J. (2007). Hipnoza clinică. Tehnici de inducție. Strategii terapeutice. Iași, Editura Polirom
Dafinoiu, I., Varga, J. (2005). Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici. Iași, Editura Polirom Filipoi, S. (1998). Basme terapeutice pentru copii și părinți. Cluj-Napoca, Fundația Culturală Forum
Gordon, D. Metafora terapeutică. Metode și strategii pentru schimbare, apud Dafinoiu, I., Varga, J. (2007). Hipnoza clinică. Tehnici de inducție. Strategii terapeutice. Iași, Editura Polirom